Cîte ceva despre vise daltonice…

 Am văzut un vis:

Se făcea a fi o zi de primăvară, dar nu din astea cum mai avem din cînd în cînd, cu soare şi păsărele, chiar iarnă fiind, ci una întunecoasă, cu nori fumurii deasupra capului, cu vînt şi ploi ciobăneşti… aşa cum se-ntîmplă doar toamna şi în Moldova.

De unde pîn’ unde, am ajuns la Piaţa Centrală… Eu rar merg pe-acolo, doar cu treburi foarte serioase – cînd am nevoie de cartofi „mai ieftini la preţ, dar mai puţini în chil” sau alte necesităţi general-umane, …dar atunci, cu tot respectul faţă de persoana mea – mă plimbam printre rînduri, de parcă ar fi fost un om între ai săi, ţin minte priveam la mesele supraîncărcate, fără să fi dorit să cumpăr ceva…

Eram la compartimentul de produse agricole, compartimentul aromelor şi putorilor, acolo unde cu mulţi ani în urmă s-a născut „Parfumerul”

Nuştiu cum s-a făcut, dar brusc tot spaţiul meu intim, care-l mai aveam la mine, a fost distruns de-un hamal ce ducea ceva pe-un cărucior. Lovitura a fost atît de dură, încît pierzîndu-mi pentru o fracţiune de secundă echilibrul, intrasem cu capul şi corpul într-un butoi mare de murături…

De-aici începe o altă lume… Străbătînd cu capul o floare albă de la suprafaţa vasului, gust dintr-un lichid sărat şi mult-prea condimentat cu gust şi făr’ de el de diferite buruieni, îmi înecă cavitatea nazală mirosul de moare îmbibat cu usturoi, mărar, ţelină, hrean, şi alte plante din grădina gospodarului…

Prin moarea tulbure şi lipicioasă, care se întindea asemeni caşcavalului topit, pentru că se vede, nu fusese – să-i zic moldoveneşte – petrocită, se vedeau foarte vag nişte legume balsamate… murate, dar paradoxal – vii. Cel puţin ce creeau impresia de mişcare. Încordîndu-mi puţin pupila, am văzut – erau roşii.

Toate pluteau, nici una nu avea răgaz, fiindcă era sfîrşit de iarnă, iar primăvara, după cum se ştie, cine nu se vinde – se aruncă la urnă, fiindcă se strică de tot moarea, iar ţinînd cont că moarea şi leguma ceea depind una de alta şi frăţesc nu de-o zi două, ci deja de ani vreo patru – atunci îţi dai seama, cîtă agitaţie există între concurente.

Vrînd-nevrînd, văd cum o nătăfleaţă puţin mai verde ca surata ei roşie o tot împinge la fund, iar una mai roşcată o acuză pe galbenă de tentativă de înec…

Dar să vorbim despre culori, chiar ma mirat paleta, o gamă viu-colorată începînd cu roşii roşii (tautologie necesară) şi finisînd cu roşii albastre (paradox, la fel necesar).

Ei şi normal. Dacă tot sînt roşii – să fie şi de culoare roşie – ele şi prevalează. Li-e-n cot de roşiile mai puţin fericite ce reprezintă alte culori, de moarea ce-o tulbură şi de toate celelalte, au acoperit gura butoiului cu roşeaţa lor şi încearcă de bagă mîina să alegi altă culoare… Te muşcă, nu alta!

Un pic mai puţine sînt roşiile portocalii, dar care se ascund printre cele roşii, astfel că formează un tot întreg. Fac o treaba comună, se aburcă cum pot, dar au un scop definit. Îi mai împroaşcă pe ceilalţi cu propriii lor sîmburi, se fac mai uşoare şi urcă mai la suprafaţă. Asta da fizică!

După ele vin galbenele cărora unul le-ar spune că sunt roşii necoapte, iar alţii că aşa li-e feleşagul – de asta şi se ceartă des. Dar au ele o nătăfleaţă călită de timp, una ce a trecut în butoi, dintr-un gavanos mai vechi în care se stricase moarea, iar de ea îi păruse rău avarului de vînzător şi o trecuse în butoi – doar ea, nătăfleaţa, îi ţine împreună.

Mai trece un pic şi văd cele mai tinere, libere şi verzi roşii din lume, energice pînă la spasme. Pe doagele dinăuntrul butoiului unde dai numai reprezentanţi de-ai lor – tineri şi verzi pînă la prostie, dar al lor sînt. Sar cu petiţii, în urma oricărei tulburări de-a roşiilor roşii sau a altor roşii – ia măi, invidioase mai sînt!

Şi ultimele, dar nu cele din urmă, se fac a fi roşiile paradoxal-albastre, care nici nu se ştie ce-i cu viaţa lor… Sau că prea le-a stropit cu piatră vinătă să scape de paraziţi, şi acum aşa şi li se trage albăstreala, sau că gustul şi consistenţa morii le-a facut roşii mutante, sau nu mai ştiu ce… În fine sînt albastre, dar bine-educate, îşi ştiu locul, plus că se mai zvoneşte că mai e pe aproape un gavanos, tot cu roşii, la fel de mai multe culori, dar însă unde ele sînt legea. Doar că butoiu’ ista îi din lemn şi-i mare, da’ ulcioraşu’ cela îi din lut românesc, adus din Basarabia şi-i mic.

M-am trezit brusc. Încercam să caut sensuri ale visului meu, dar nu găseam. Nici o carte de tălmăcire a viselor, nici o enciclopedie nu-mi putea da răspuns la cele văzute anterior. Poate că o deplasare la piaţă mi-ar da un răspuns? Am mers acolo…

Aici şi a ajuns la mine… Mă aflam în mediul politic moldovensc!!!

Unde eu sînt cumpărător, unde aleg una şi mi se bagă alta, unde sunt prea daltonic să diferenţiez harbuzul roşu de cel roz, fiindcă-i văd doar coaja verde. Unde sînt prea naiv şi cred din spuse, unde nu cer probe de calitate şi bonul de casă…

P.S.: Visul e un produs al imaginaţiei, restul e adevăr…

Anunțuri

Etichete: , ,

Un răspuns to “Cîte ceva despre vise daltonice…”

  1. Adrian Says:

    bay foarte fain… serios max… chiar mai frapat, mirat etc… sper sa alegi muratura corecta…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: