CiobAIEnii democraţiei moldave

Împotmoliţi în ale democraţiei, se vede că liderii politici au trîntit ideea referendumului doar ca să nu tacă, sau mai bine zis, doar să tacă poporul. Acum însă, fiecare se spală de „faimosul” exerciţiu democratic cum poate. Ba mai organizează o întîlnire cu societatea civilă care, între altele, deja şi-a expus opinia în privinţa acestuia, ba mai dă cîte-o declaraţie de presă că „urmează să calculezi de şapte ori”, ba mai una alta, doar de nu le-ar sări opinia publică în cap.

Şi de-această dată, cel mai interesat în procedura juridică s-a arătat Mihai Ghimpu, care nu s-a sfiit să prezinte un model de modificare a Legii Supreme în aşa fel ca preşedintele să poată fi ales dacă are 35 şi mai mulţi ani. Nu, nu! Faptul că cel mai tînăr primar al unei capitale europene, s-ar încadra perfect în proiectul propus de liberali, nu are nicio relevanţă. O fi fiind o simplă coincidenţă probabil.

Cert e că argumentele în defavoarea referendumului pentru modificarea Constituţiei depăşesc şi numeric, şi cantitativ, toate argumentele în favoarea acestuia. Comuniştii au şi calculat zece argumente juridice, iar dacă le mai pui în calcul şi pe cele economice, sociale şi politice – cifra va fi rotunjoară. Mai ales că din cele două referendumuri din Republica Moldova, începînd cu ’90 încoace (referendumul „La sfat cu poporul” a fost mai degrabă un sondaj sociologic), nici unul nu a trecut. N-au moldovenii cultura referendumului ca exerciţiu democratic, iar unde nu pui, nu ei.

Se spune că istoria se repetă de două ori, prima dată în calitate de tragedie, iar a doua în calitate de farsă. După eşuarea referendumului consultativ din mai 1999, cînd, avînd pragul de participare de 60 la sută, la scrutin s-au prezentat doar 57%, tragedia referendumului constituţional din 5 septembrie 2010 a constat în ceea că avînd un prag de participare de doar 33 la sută (o treime din alegători), la scrutin s-au prezentat 30,29%. Farsa celui de-al treilea referendum naţional ar fi dacă la el s-ar prezenta doar cei cincizeci şi… deputaţi ai Alianţei.

Ori astăzi, elita politică conducătoare s-a pomenit în situaţia ciobAIEnilor puşi pe glume, care tot strigau „Lupu!” atunci cînd de lup nici pomină (tentativa de alegere a preşedintelui din 18 noiembrie 2011, cînd nu s-a înregistrat nici un candidat, este o dovadă în plus), iar atunci cînd „Lupu” a şi venit (sau cel puţin trebuia să vină) – nu le-a mai sărit nimeni în ajutor.

Cred că s-ar găsi în Moldova asta prezidenţiabili, n-o mai fi Marian Lupu chiar unicul şi irepetabilul. Avem nevoie doar de un pic de consens şi mult mai puţină impertinenţă. Căci dacă deputaţii într-adevăr pretind a fi doar reprezentanţi (în legislativ) ai poporului, ar trebui să fie şi după chipul şi asemănarea lui. Şi dacă mie, cetăţeanului care am votat cu X, îmi cere un ajutorul un vecin, care a votat cu Y, merg să-l ajut pentru ca şi el să vină atunci cînd o să am eu nevoie. Că aşa e între vecini.

Şi dacă tot spuneam că istoria se repetă, atunci clasa politică moldovenească a anului 2012 a ajuns în situaţia celei franceze de acum exact 30 de ani. S-a întîmplat în ianuarie 1982, cînd un deputat al majorităţii socialiste din Adunarea Naţională i-a replicat unui coleg: „Din punct de vedere juridic nu aveţi dreptate, pentru că din punct de vedere politic, sînteţi în minoritate”. Tocmai de aici reiterez ideea că e prea puţin ca o democraţie să fie majoritaristă (în sensul pur matematic dat de patidele AIE), în primul rînd aceasta trebuie să fie consensualistă.

PS: Pretinşilor jurişti cu aşi în mîneci şi iepuri în pălării, un citat din „Modele ale Democraţiei” de Arend Lijphart, care analizează formele de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări:

„Constituţia Statelor Unite este cea mai puţin flexibilă, deoarece amendamentele necesită majorităţi de două treimi şi în Senat, şi în Camera Reprezentanţilor şi de asemenea, aprobarea a trei sferturi dintre State. În Canada, mai multe prevederi-cheie pot fi amendate numai cu aprobarea de către fiecare provincie. În Australia şi Elveţia, amendamentele necesită aprobarea printr-un referendum popular nu numai de către majorităţi ale votanţilor, ci şi de către majorităţi în majoritatea statelor sau cantoanelor; aceasta dă posibilitatea celor mai mici cantoane sau state, reprezentînd mai puţin de 20 la sută din populaţie, să blocheze modificările constituţionale. Constituţia japoneză necesită majorităţi de două treimi în ambele camere ale legislativului, de asemenea şi un referendum.”

PPS: Constituţia (în vîrtsă) de 50 de ani a Japoniei, nu a suferit nicio modificare, iar cea a Statelor Unite ale Americii – doar cîteva amendamente timp de 200 de ani; cu toate acestea, ambele prosperă. Concluzie: Problema e alta.

Etichete: AIE, Arend Lijphart, Austria, Canada, Constituție, democraţie, Elveţia, Ghimpu, Japonia, liberali, Lupu, Modele ale Democraţiei, Moldova, opinia, politice, Preşedinte, Referendum, sondaj, SUA