Un american la Chişinău, sau „Drama unui moldovean la Braşov”

„(…) Anton îşi scoase scîrbit din buzunar paşaportul său moldovenesc şi, zbîrrr, îi făcu vînt cît colo în stradă.

–         Gata, din această secundă, am rupt orice legătură cu Republica Moldova, deci să-mi smulgeţi coaiele, dacă vă mint, deci!

Apoi strigă şi mai tare ca să-l audă şi cei care dansau.

–         Gata, din această clipă nu mai vreau să mai am de-a face pentru nimic în lume cu Republica Moldova, nu mai vreau să mă mai întorc niciodată acolo, deci vreau să rămîn pentru totdeauna în Braşov, pentru că îmi place la nebunie Braşovul. Deci, mă primiţi în Braşov?” (pag. 136-137)

*****

American„Drama unui moldovean la Braşov”, acesta cred că ar fi un titlu mai potrivit pentru ultima carte a lui Dumitru Crudu, lansată recent la Chişinău. „Moldovean la Braşov” pentru că, deşi este întitulat „Un american la Chişinău”, romanul relevă istoria lui Anton Şleahtichi, poet şi fost student moldovean la Braşov, rămas în oraş să-şi cîştige existenţa în calitate de reporter; iar „dramă”, pentru că mărturiseşte decăderea acestuia pînă la starea de „bombagiu” (boeschetar) într-un parc din apropierea gării feroviare din Braşov.

*****

Din punct de vedere cronologic, acţiunile romanului se încadrează între puţin înainte de „căderea Guvernului Sturza” (1999) şi puţin după „alegerea lui Voronin” (2001), în timp ce din punct de vedere geografic – cuprinde Braşovul, Craiova, Piteşti, Câmpulung, Bran, Todireşti (Vaslui), Iaşi – toate din România, Chişinău, Ungheni şi Flutura (satul natal al poetului) – din Republica Moldova.

*****

„Nu, Anton nici cu spatele nu ştia că la Chişinău se întîmplase ceva şi, de aia, se repezi să deschidă internetul, cu inima bătîndu-i în piept ca o tobă. (…) Guvernul Sturza căzuse. Asta era. Pepecediştii au votat contra şi a căzut.

–         Nu te bucuri, bă, kaghebistule, că l-aţi înlăturat pe un premier proeuropean de la putere?, sări iar cu gura la el Lucică Voicu şi lui Anton îi sări ţandăra.” (pag. 143-144)

***

–         „Uite că a venit şi kaghebistul nostru, strigă Lucică Voicu. Noroc, frăţîne. Sîngur şi mai faşi?

Apoi îşi scoase un dicţionar român-moldovenesc din sertar şi începu să-l răsfoiască.

–         Acum o să te înţăleg fărî probleme. Hai, zî, bătrîni, şi vînturi ti-o adus pi la noi? (…)

–          Lasă, lasă, că oricum Voronin a cîştigat alejerile, aşa că, acum te poţi întoatce acasă pe cai albi, îi rîse Lucică Voicu în nas.

(…) Nu ştia că Voronin cîştigase alegerile, cum nu ştia nici ce era cu conjuraţia aia contra sa.” (pag. 289-290)

*****

„Un american la Chişinău” este romanul moldoveanului ratat, prea „impotent” şi naiv ca să reuşească în dragoste, prea fricos ca să-şi înfrînte inamicii, prea „român” în ochii moldovenilor, fapt pentru care în Republica Moldova este privit chiorîş, şi prea „kaghebist şi om al ruşilor” în ochii românilor, fapt pentru care, iarăşi, în România „îl priveau galben”.

*****

–         „Ai bilet?, l-a întrebat şoferul.

–         Da, am. Iată-l, şi i l-a întins plictisit.

–         Mergi la Braşov?

–         Da, merg pînă la Braşov.

–         Tu nu eşti cumva din Republica Moldova?

Toţi l-au fixat cu ochii studiindu-l cu o mare curiozitate de parcă ar fi văzut un extraterestru.

–         Nu, nu sînt din Republica Moldova, a infirmat el, sînt din România, şi observă că toată lumea din jurul său răsuflă uşurată.

–         Dar vorbeşti ca ăia din Chişinău.

–         Vi se pare.

–         Se poate. Şi atunci de unde eşti?

–         Din Târgu Secuiesc, i-a trîntit-o el, aşa cum le zicea la toţi care vroiau să afle din ce oraş e. Acum important e ca nimeni din autobuzul ăsta să nu fie din Târgu Secuiesc că atunci m-am ars, îşi mai zise Anton, dar i-a mers, el fiind singurul tip din Târgu Secuiesc. Spre deosebire de naşul din tren, tipul nu merse chiar aşa de departe încît să-l întrebe de pe ce stradă e. Pentru el nu asta era important, ci faptul că Anton nu era moldovean de peste Prut.

–         Moldovenii de peste Prut, domle, au împînzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. Sînt peste tot, fratele meu. Peste tot. Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vîndă ceva, domle.

–         Dacă e să fiu sincer, nici eu nu-i prea înghit, se băgă în vorbă un domn cu mustaţă neagră.

–         Şi nici eu, le ţinu hangul Anton şi se bucură că nici unul dintre cei din autobuz nu i-a depistat minciuna. Anton se sinchisea de identitatea sa moldovenească, aşa cum te-ai ruşina de o haină uzată. Rădăcinile sale moldoveneşti îl incomodau şi îl deranjau şi, de aia, se dădea peste tot drept secui. Oricui îl întreba de unde e îi punea bărbi că e dintr-un oraş secuiesc. Or, şi secuii vorbeau cu accent, dar de secui românii nu se prea legau. De aceea, Anton prefera să se dea drept secui decît să le spună că e de dincolo de Prut, fiindcă atunci lumea şi-ar fi proiectat asupra lui scîrba faţă de moldoveni şi el, automat, ar fi trebuit să devină un ţap ispăşitor al tuturor moldovenilor de peste Prut.” (pag. 75-77)

***

–         „Da’ tu nu cumva îi şi român, bratoc?, i-a trîntit-o drept în faţă copoiul, afişînd un ton acuzator.

–         Tu ai acşent românesc, paţan! Di undi eşt din România? Şî şi cauţ la noi, în Moldova? Hai zî, blea, odatî şi nu mai tăşea atîta!

–         Da’ eu nu sînt din România, ci din Ungheni.

–         Pi şini vrai tu să naibeşti, paţanule. Doar sî vedi di la o poştî cî tu eşt di dincolo. Nahuia vrai tu sî mă amăjeşti? A, nahuia?

Şi aşa află Anton că copoiul cela nu-i înghiţea deloc pe români, inclusiv pe el, pentru că românii sînt nişte pidari concenîie care abia aşteaptă să-i îngenuncheze pe moldoveni. Curcanul avea ţîfnă în nas şi nu ştiu ce dinte contra românilor şi, respectiv, şi contra sa. Era sigur că Anton era român şi că se prefăcea că e din Ungheni, doar ca să-şi scape pielea. Dar copoiul îl citise din prima şi voia să-l pună la punct. Adică să-l ducă la secţie, pentru că circula prin Moldova fără paşaport. Chiar în timp ce copoiul răcnea la el, pe Anton l-a cuprins o moleşeală ciudată şi aţipi, dar cîinele ăla de poliţist l-a trezit din nou, acuzîndu-l că a scris pe pereţii din vagon „Basarabia e pămînt românesc”. Acum îl acuza că e spion român. Trimis cu o misiune specială în Moldova. Era ferm convins că e spion român, fiindcă la geam băteau alegerile electorale. În opinia copoiului, Anton fusese paraşutat în Moldova ca să-i convingă pe oameni să-l voteze pe Roşca.” (pag.239-240)

*****

Martin, americanul supraponderal şi prost îmbrăcat, căruia i se dedică titlul şi despre care Anton află prea tîrziu că e poet şi el, este personajul secundar al romanului, care trece prin aventurile lui Anton Şleahtiţchi asemeni unui fir roşu întins de la (aproape) începutul şi pînă la sfîrşitul cărţii.

Anume el e cel ce i le fură lui Anton pe cele două mari iubiri ale vieţii lui, mai întîi pe Lora, apoi şi pe Olga; pe el merge Anton să-l însoţească la Chişinău, fără să ştie măcar un cuvînt în engleză, iar americanul – unul în română; şi tot graţie americanului Anton evadează din decăderea braşoveană, cu o licărire de speranţă, întorcîndu-se la Chişinău să-l caute.

*****

–         „Şefule, da cît am să mai stau eu după curu’ matale? A, şefule?

Individul ăla supraponderal tăcea şi continua să-şi întoarcă pe dos buzunarele.

–         Sau îmi arăţi biletul, sau îmi plăteşti amenda, şefule. Hai, decide-te mai iute!

Grăsanul, însă, îi răspunse cu o înrebare:

–         I’m from America. I do not understand Romanian. Once again, but in English?

–         Zice că nu ştie româna, i-a şoptit Lora lui Anton la ureche, cu gura ei fierbinte (…).

–         Ce-a spus tipul?, o descusu pe Lora.

–         Zice că e american şi că nu ştie româna, i-a explicat Lora şi ieşi pe hol să fumeze o ţigară şi atunci controlorul i se adresă lui Anton.

–         În cazul ăsta, zi-i să nu-şi mai caute biletul, că nu mă îndoiesc că-l are. Hai, spune-i asta. Doar sînteţi împreună nu-i aşa?” (pag. 26-27)

***

–         (…) „Vreau să te rog să-l conduci pe american la Chişinău, îi strigă Cătă în ureche, încercînd să acopere vacarmul din bar.

Anton îşi plimbă privirile pe faţa lui Cătă contrariat. Grăsanul se sculă în picioare şi ieşi pe uşă afară. Era americanul (…).

–         Şi de ce nu-l conduci tu?

–         Pentru că mi-a născut Cristina, acum o oră. A născut cu o jumatate de lună înainte de termen (…)

–         Îl conduci sau nu?

–         Tu îmi propui mie treaba asta, după ce tipul ăsta mi-a furat două iubite. Tu eşti nebun, Cătă. Pe tipul ăsta tu îmi propui să-l conduc la Chişinău, după tot ce mi-a făcut mie. Tu oare eşti sănătos la cap? (…)

–         Tu l-ai asigurat că eu îl voi însoţi la Chişinău, înainte să obţii acceptul meu?

–         Da. Şi eu te rog să nu mă refuzi. Pentru că mi-a născut nevasta şi eu trebuie să rămân lîngă ea.

–         Atunci să se ducă singur.” (pag. 166-167)

***

–         „Eu pe ăsta îl cunosc, a strigat din nou Anton şi şi-a aruncat indexul spre ecran, în direcţia lui Martin. Pe americanul ăsta l-am condus din Braşov pînă în Chişinău şi cu el am muls o vacă într-un sat din România. Cu americanul ăsta, nană Dochie, eu sînt cumătru.

Martin vorbea în engleză iar o fată traducea ceea ce spunea.

–         Şi cum vi se pare Chişinăul?, îl întrebă Angela Gonţa, în timp ce se plimbau pe aleea Clasicilor din parcul Ştefan cel Mare şi Martin îi spunea că-i place la Chişinău că e ca o păpuşă rusească, în care coexistă noul şi vechiul, Asia şi Europa, civilizaţia şi barbaria şi, de aia, anume de aia, intenţiona să mai rămînă o vreme la Chişinău. (…)

Anton a împins într-o parte ziarul pe care se lăţeau cîteva bucăţi de brînză şi şi-a sprijinit capul în coate. Martin se plimba pe aleea clasicilor, pe cînd Angela Gonţa povestea cu ochii umezi de emoţii.

–         Domnul Martin e poet şi, pînă acum, a publicat trei cărţi de poezie, iar la Chişinău a venit ca să scrie o carte despre Moldova.

Cu gura căscată de uimire, Anton exclamă.

–         Nu se poate aşa ceva. E incredibil. Adică iese că eu am condus la Chişinău un poet american şi nu am ştiut despre asta nici cu spatele, cînd şi eu sînt poet, cu patru volume publicate. (…)” (pag. 255-256)

***

–         „A dispărut Martin.

–         Cum?

–         A dispărut Martin.

–         Cînd a dispărut?

–         Alaltăieri dimineaţa.

–         De atunci nimeni nu l-a mai văzut pe la hotel sau prin oraş. De atunci nu mai răspunde la telefoane şi e-mailuri. Taică-său m-a sunat şi m-a rugat să merg la Chişinău şi să-l caut, dar eu nu pot pleca la Chişinău, fiindcă nevasta mea s-a internat la spital cu Ferdinand, căruia i-au ieşit bube pe faţă. Şi eu nu o pot lăsa în clipele astea complicate singură. Deci, rugămintea mea e asta: du-te la Chişinău şi, copt, necopt, găseşte-l pe Martin. (…)

–         Ei, ce zici, mergi să-l cauţi pe Martin la Chişinău sau nu?

–         Mai încape vorbă?”(pag. 315-316)

*****

Atunci cînd am terminat cartea şi, aşa cum se întîmplă de obicei cînd termin de citit o carte, prietena mea m-a întrebat dacă merită, i-am zis că n-aş recomanda-o drept o „mare” valoare cultural-artistică (sper să nu se supere autorul). Nu ezit însă, inclusiv pe această cale, să o recomand drept o producţie autentică, get-beget moldovenească, şi care cu o doză bună de umor tratează, la rece, seculara dihotomie: moldovean-român.

Şi chiar dacă în text s-au strecutat cîteva greşeli, inclusiv gramaticale, cea mai haioasă, după mine, fiind cea cu elevii din clasa a 19-a („Pe drum, după el se luară doi adolescenţi din clasa a XIX-a (pag. 249)”), sper ca asta să nu-l determine pe Dumitru Crudu să-şi dea foc cărţii, aşa cum a făcut-o Sandu Pleşea, unul din personaje, asta deoarece, nu în ultimul rînd, romanul este şi unul educativ.

Eu, bunăoară, doar graţie lui am aflat de ce fostul preşedinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin (şi alţii de vîrsta lui), zice bujet, atunci cînd corect este buget. Răspunsul îl găsiţi undeva pe la pagina 250 a romanului „Un american la Chişinău”. Lectură frumoasă!

Anunțuri

Etichete: , , , , , , , , , ,

2 răspunsuri to “Un american la Chişinău, sau „Drama unui moldovean la Braşov””

  1. octavianracu Says:

    Păi, dacă judec după fragmentele astea, cartea este chiar un mare kkt.

    Apreciază

  2. pulbermax Says:

    Cu gustul omului nu te pui! Cartea îşi are locul pe aceiaşi poliţă cu „Nkrotitanium” (Planeta Moldovei), „Tovarăşi de Cameră” („Student la Chişinău”) şi de ce nu, „Tenis cu Moldovenii” şi „Nuntă în Basarabia”.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: