Explozia solară (nuvelă)

Explozia Solara

Un val brusc de căldură şi o licărire puternică pe cer au zguduit dimineaţa zilei de duminică, 15 septembrie. Bliţul luminos pe un cer mai mult înnourat decît senin, dar şi valul brusc de căldură ce năvăli prin oberliht, l-au prins pe Micu cu ceaşca de cafea într-o mîină şi ceainicul aburind în cealaltă. Le-a lăsat pentru o secundă ca să vadă ce se întîmplă, dar cîmpul vizual îi era acoperit de copacii încă în frunze.

Ieşit pe prag, Micu văzu doar un nor de praf, frunze şi gunoaie ridacate-n văzduh. Asta chiar dacă vînt, practic nu era. A privit spre cer, dar nici acolo, în afară de nourii negri tomnatici, nu aveai ce vedea. Mai bine-zis, nimic neobişnuit pentru un început de duminică, după o vineri şi sîmbătă ploioase. Şi totuşi, suspiciunea producerii unui eveniment inedit, persista.

Îşi aminti de meteoritul din Celiabinsk ce survolă cerul de-asupra Rusiei într-o dimineaţă de februarie. „15! 15 februarie! Exact acum şapte luni!”, exclamă Micu în sinea sa, în timp ce se întorcea în odaie pentru a afla din internet ce se întîmplă. Reacţie, de altfel, normală. Mai ales că, în ultimul timp, i se întîmpla suficient de des să afle despre ploaia de-afară privind în fereastra electronică, şi nu în cea din perete.

Şi-a turnat apa în ceaşca cu zahăr şi cafeaua solubilă pregătite, şi s-a aşezat în faţa laptopului conectat, dar, ca de obicei în clipele cele mai importante, nu avea conexiune (ceea ce i se întîmpla destul de des). Cu prima sorbitură de cafea îi veni ideea de a vedea reacţiile de pe facebook prin aplicaţia din telefonul mobil. „No internet conection”, ceea ce deja îi păru straniu, senzaţie întărită şi de lipsa vreunui semnal de antenă. Deci gîndul de a suna prietenii, era lipsit de orice sens. „P.O.H.U.I.”, dar fără internet, nici măcar piesa preferată în momentele de singurătate, nu-i era accesibilă.

În lipsa oricărei alte ocupaţii, Micu decise să-şi petreacă restul dimineţii cu cartea în mîină. „Un om sfîrşit” de Giovanni Papini la a doua lectură după exact un an din ziua în care a deschis-o pentru prima dată şi la cîţiva ani de la amintirea capitolului „Papini, eu şi lumea” din Romanul adolescentului miop. O carte la fel de actuală pentru el acum, ca şi acum o sută de ani pentru autor. „Şi de ce chintesenţa ideilor în care mă regăsesc sînt scrise în capitolul „Sînt un ignorant”? Poate pentru că ăsta-i adevărul. Poate că sînt doar un ignorant?!”, gîndi Micu în timp ce căuta paragrafele cu pricina.

***

„Am citit o droaie de cărţi, poate prea multe, şi totuşi pot să spun că n-am citit nimic. Ţin minte o infinitate de nume şi titluri, mi-e capul ca o magazie de însemnări; dar cărţile pe care le cunosc într-adevăr bine pe dinăuntru şi pe dinafară, în litera şi spiritul lor, sînt extrem de puţine, şi mi-e ruşine de asta; cu toate că nu sînt singurul în această situaţie nenorocită care-şi pierde timpul scriind pe nisip cuvinte pe care le va împrăştia vîntul. Omul unei singure cărţi e funebru şi sinistru; dar omul prea multor cărţi e ca un canal care, din tot ce trece prin el, nu reţine decît mîlul. Şi eu sînt un astfel de om. Mea culpa.”

Nu sînt profan în nici un domeniu, dar nici un iniţiat, la adunările celor învăţaţi nu am scaunul meu rezervat şi nu port nici o etichetă pe frunte. Sînt un om fără un loc precis, care poate sta oriunde atîta vreme cît nu e alungat.”

„… Numai eu ştiu cîte găuri înspăimîntătoare se află în creerul meu. Numai eu, care am vrut să ştiu totul, îmi dau seama cît de strîmte sînt graniţele ştiinţei mele. (…) Cunosc vocabularul şi cîteva capitole, am o idee despre întreg, dar nu sînt în stare să mă descurc singur. Sînt un ignorant, un ignorant fără margini şi fără putinţă de vindecare. Şi cel mai rău e că ignoranţa mea nu e una pură şi naturală, precum aceea a omului din pădure sau de pe cîmp, care poate merge mînă-n mînă cu prospeţimea, cu liniştea şi chiar cu o oarecare ingeniozitate. Nu, eu sînt ignorantul care s-a înglodat în cărţi…”

***

N-a rezistat pînă la finele frazei. Amărît de fidelitatea în care-l descriu alineatele  consecvente şi aproape neîntrerupte şi dezgustat de ceea că toată existenţa sa conştientă încape într-o pagină scrisă acum o sută de ani, Micu a decis să nu mai stea „înglodat în cărţi”, ci să se bucure de, posibil, ultimele zile calde ale anului. Mai ales că, între timp, pe cer îşi făcu apariţia şi soarele. O plimbare în parc prin aerul împrospătat de ploi îi va face bine. Cu siguranţă. Plus că acolo ar putea exista conexiune wi-fi.

„La sigur mi-a scris Romina”, murmură Micu cu gîndul la tipa focoasă de la facultatea de drept, cu sînii mici şi ţuguiaţi ce se reliefau ascuţit prin maioul îmbrăcat în ziua în care făcuse cunoştinţă. Pentru că rîndul de la Orăşelul studenţesc îi propulsa spre sfîrşitul discuţiei, i-a cerut doar datele de facebook, nu şi cele de telefon sau adresă fizică. „Păcatele erei în care trăim!”, adăugă el pe un ton filosofic.

Convingerea a ceva important care-i scapă din lipsa conexiunii l-au scos după uşă, iar de-acolo, cu troleibuzul, pînă în parcul central. Fete şi băieţi, bunei cu nepoţi duşi de mîină, cu toţii se plimbau prin parcul cu havuz, stau pe băncile în semicerc, glumeau, povesteau sau pur şi simplă tăceau.

Găsind cu greu un loc pe o bancă mai dosită, Micu verifică semnalul de antenă, iar apoi posibilitatea conexiunii la reţea, dar şi aici semnalul lipsea cu desăvîrşire. Deşi o luase cu el fără să se gîndească, ezita să scoată cartea pentru că nu vroia să-şi amintească despre „şoarecele de bibiliotecă” care era fără să frecventeze pereţii cu vrafuri de cărţi. Aşa că, sta adulmecînd aerul tomnatic şi privind razele ce se strecurau printre crengi.

La scurt timp, fluxuri de tineri care probau diferite gadgeturi ca într-un flash-mob bine organizat, umpluse spaţiul central al parcului făcîndu-l neîncăpător şi extrem de gălăgios. Buneii cu nepoţi se făcuse nevăzuţi, iar nenorocirea ce-i adună pe toţi, transformă locul într-o arenă de dezbateri şi discursuri însufleţite.

Micu continua să stea pe banca lăturalnică pe care se aşezase la început, dar gălăgia dimprejur îi deveni insuportabilă, iar cum nu era o persoană prea sociabilă – decise să plece. Pe drum însă, ddu cu ochii peste Andrei, colegul de facultate care nu-i era prieten, dar care se împăca cu oricine îl putea ajuta la examene. Andrei gesticula frenetic în centrul unei găşti, iar cînd îl văzu pe Micu, îl salută şi-l invită să participe la „protestul tinerilor faţă de guvernarea obstrucţionistă care-a închis net-ul”. „O aberaţie”, gîndi Micu fără să-şi exteriorizeze gîndul. Aşa că se scuză cu o întîlnire importantă şi-i părăsi în frenezia lor juvenilă.

Acasă conexiunea cu lumea exterioară lipsea în continuare, la fel ca şi-n orele următoare, ceea ce-l determină pe Micu să termine auto-flagelarea cu „omul sfîrşit”, iar apoi să încerce s-o caute pe la căminele stundeţeşti.

***

„… dacă, după ce m-aţi ascultat, veţi continua să credeţi, în ciuda vorbelor mele, că sînt într-adevăr un om sfîrşit, va trebui cel puţin să recunoaşteţi că sînt sfîrşit pentru că m-am apucat de prea multe lucruri şi că nu mai sînt nimic pentru că am vrut să fiu totul.”

***

Seara la ştiri „explozia solară care a periclitat activitatea transportului aerian, a sateliţilor, telecomunicaţiilor şi, pe alocuri, a reţelelor electrice”, avea să fie acoperită de „protestele masive ale tinerilor faţă de scumpirile din ultima vreme, corupţia la nivel înalt şi privatizările dubioase”. Protestatarii, în mare parte stundenţi, cereau demisia necondiţionată a Guvernului şi anunţarea alegerilor parlamentare anticipate.

Sfirsit

Anunțuri

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: