Posts Tagged ‘La mulţi ani!’

Odă tinereţii

27/09/2013

21042012210Azi este ziua mea. Zi în care voi primi (şi primesc deja) zeci, dacă nu chiar sute de mesaje cu tradiţio(ba)nalul „la-mulţi-ani”, virtual, secătuit de orice sens; şi foarte puţine cuvinte din inimă, decît doar la două-trei persoane apropiate spiritual, dar departe fizic (această depărtare poate fi în acelaşi oraş cu mine). Zi în care aş vrea să mă ascund undeva într-o găoace, ca s-o petrec citind „memoriile” lui Eliade, şi să nu fiu deranjat pentru a asculta aceleaşi cuvinte pe care fiecare se consideră „obligat” să le rostească, cu aluzie la „un sfert din viaţă”, atunci cînd cineva împlineşte 25 de ani.

Nu prieteni! Nu sînt la un sfert, ci chiar în preajma jumătăţii, dacă voi avea noroc, sau în cel mai rău caz, am şi trecut deja de jumătatea mea de viaţă. Nici în copilărie şi nici acum nu-mi imaginam şi nu-mi imaginez cum voi arăta cînd voi fi bătrîn. Probabil e din cauza că eu nu voi avea bătrîneţe.

Mă voi stinge undeva în jurul cifrei 50, răpus de cancer sau o altă maladie incurabilă, aşa cum au făcut-o tatăl şi bunelul meu, Dumnezeu să-i ierte. Tatăl meu era la armată atunci cînd s-a stins tatăl său, iar eu – în primul an de universitate, cînd a murit el. De ce-aş spera la mai mult?!

Bunelul a avut patru copii, tata – doi, iar eu nu ştiu dacă mă voi încumeta să fac vreunul. Poate-i cazul să-i feresc, să-i apăr de-o copilărie ratată şi infestată de digitalizare, de-o ţară de rahat şi-o omenire în declin? Sau poate merită să mă schimb, să accept mediul doldora de fiţe şi „kitsch”.

Şi totuşi, n-a fost mereu aşa. Spre deosebire de Papini, eu nu pot spune că n-am avut copilărie. Dar nici nu pot spune ca el că „atunci cînd am ieşit pe însîngerata poartă maternă n-am intonat, în loc de obişnuitele ţipete de uimire, vreun crîmpei dintr-o Marsellieză stînjenitoare”. Am avut copilărie, şi chiar una foarte frumoasă. Atunci îmi iubeam zilele de naştere, pentru că primeam daruri şi se organizau mese pompoase exclusiv în cinstea mea. Le-am iubit şi în adolescenţă, iar acum n-am nici măcar cu cine lua cina. Dar e (şi) din cauza mea.

***

Dacă nu scriu aceste rînduri cu lacrimi în ochi, este doar din cauza că eu nu le am. Nu le-am avut niciodată, pentru că niciodată n-am crezut în capacitatea lor de-a trata. N-am scris ca să vă ofensez pentru „la-mulţi-ani”-urile deja urate. Pur şi simplu, de la o vreme, nu-mi iubesc aniversările. Şi totuşi v-am scris.

Cred că a avut dreptate persoana care mi-a zis că în ultima vreme m-am făcut cam poet. Sorry că n-am scris rînduri elogioase.

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: