Războiul libian ca preludiu al Apocalipsei…

„Nuştiu cu ce fel de arme va fi luptat cel de-al treilea Război Mondial,

dar cu siguranţă cel de-al patrulea va fi purtat cu beţe şi pietre”.

Albert Einstein

Să se ţină minte: Azi la ora Moldovei 18.45 a început cel de-al treilea Război Mondial!

Nu e o glumă. O spun cu toată seriozitatea, deşi aş vrea mult să greşesc.

Astăzi la 18.45 (ora Moldovei) un avion francez a atacat un vehicul libian. Încă nu se ştie cu ce scop, care era riscul din partea vehiculului, sau cu ce risca pilotul, dar e evident că liderul libian, Muammar Gaddafi, nu va lăsa această intervenţie fără răspuns. Va contra-ataca. Astfel, războiul „franco-libian” e ca şi făcut.

Din partea Franţei va fi întreaga comunitate democratică, şi Libia, de bună seamă, va pierde acest război dus contra Franţei, Italiei, Canadei şi Statelor Unite. Astfel, pentru a egala forţele, va fi nevoită să ceară ajutorul „fraţilor”. Iar deja de aici, fie cu implicarea grupărilor teroriste musulmane, fie cu cea a liderului iranian Mahmoud Ahmadinejad, nu e deloc lungă calea pînă la „iadul pe pămînt” promis de Gaddafi.

Zic „grupările teroriste” şi „Mahmoud Ahmadinejad” pentru că la musulmani nu există „al meu” şi „al tău”, „ai noştri” şi „ai voştri”. Există „clauza comună” numită „Moartea în numele lui Allah”. Există „Allah Akbar” (trad. „Dumnezeul – Atotputernic) – sloganul imprimat pe flagurile Iranului, Irakului, Arabiei Saudite, Afganistanului şi cel al provinciei pakistaneze controlată de talibani, Vaziristan. Acelaşi slogan, se repetă şi în refrenul imnului Libiei.

Practic, acest război nu va fi dus între ONU şi „Talibani”, ci între „Democraţie” şi „Islamism”, iar problema cea mare este că „clauza democratică” are o încărcătură istorică şi ideologică mult prea mică faţă de cea „musulmană”. Democratul trăieşte pentru sine, iar musulmanul pentru Allah.

O altă problemă este că ţările musulmane pot crea un tot întreg, iar cele democrate – nu. Mai mult, armatele comune ale ONU au la bază soldaţi provenienţi din diferite culturi şi religii: creştini, catolici, protestanţi, luterani, calvinişti etc., care nu vor putea forma un front comun, în faţa atacurilor nucleare musulmane.

Să nu uităm de unde vin începuturile. În 1054 biserica creştină s-a rupt în două, romano-catolicii şi creştin-ortodocşii greci, din care mai apoi s-au separat sute de culturi religioase, în timp ce islamiştii, începînd cu secolul VII, o duc bine-mersi pînă-n prezent, cu mica dispersare între şiiţi (10%) şi sunniţii majoritari (90%). Şi mă tem că depărtarea de Dumnezeu (prin „dumnezei”), ne va face prea slabi în faţa „duşmanului”.

După moartea lui Ştefan cel Mare moldovenii contemporani au cam uitat ce înseamnă a sta la „poarta creştinismului”. Acum poarta a dispărut. A apărut în schimb alta. O maşinărie întreagă. Cea a democraţiei. Una cu prea multe componente şi o istorie prea mică, din care Moldova constituie o un element prea puţin important.

Războiul va fi dus între giganţi, e adevărat. Doar că arma nucleară nu are graniţe, şi astfel sîntem supuşi riscului. Carnagiul nuclear, presărat cu cataclismele naturale şi radiaţia japoneză, par a fi doar un preludiu al adevăratei Apocalipse.

Trist, dar adevărat. Dumnezeu să ne aibă în Pază!

Etichete: Ahmadinejad, Al treilea Război Mondial, Albert Einstein, Allah, Apocalipsa, Canada, creştinism, democrație, Dumnezeu, Franţa, Gaddafi, Irak, Iran, islam, Italia, Libia, Moldova, ONU, SUA, terorism, Ştefan cel