Puciul FILATelist în stil JurnalTV

Ieri am discutat despre rezultatele tămbălăului, cu privire la referendumul naţional „Micul trafic la frontieră”. Unii zic că este un lucru bun, pentru că ar permite să mai scoatem şi noi oleacă gunoiul din casă, dîndu-l pe bani românilor, iar alţii că aceasta i-ar permite lui Filat să se ocupe iarăşi de „Ţigareta 3” şi alte mahinaţii mai vechi. Gurile rele mai zic că iniţiativa PLDM de a permite cetăţenilor moldoveni să voteze din străinătate este tot pentru aceea ca liderul lor, prin legăturile sale, să poată vinde ţigări în Europa, unde preţul lor ajunge pînă la 5€ pentru pachet. Mergînd în campania electorală mai că nu cu sloganul – cîte-o ţigară pentru orice european.

Aşa cum poate fi la noi…

Ia scoală moldovene, din somnu’ cel din urmă

 În care te bagară Obama şi cu Putin

Hai naşte-amu odată, opredeleşte-ţi drumu’

Aşă ca-s te-uvajască. Nu vezi că de-amu puti!

Ori azi, ori de-amu mîine să docajim la lumi

Stacanu pîn’ la mijloc, era polu ne-plin

 Şi s-o stricat mararu, da vodka era bună,

Aşă era şi piva, şi buteliu de jin.

Ş-ap s’o stricat troleu, n-o mers niş’ o marşutkă,

Niş’ n’o sunat budila, ş’ niş’ nu mai am minute.

Da tu te superi darom, că nu am fost o lună,

 Şi’s bat a treia sutkă. Da vin: că de-am … mă rupe.

Aişi şi cu Univeru’, vreo patru cozi din urmă,

Tipa n-am dat examen, şi nu am fost la ore.

Da cine lor li-i godnik, că examene-s’ o turmă,

Da eu is numa’ unu. Ş’încă ni-i „v padlu” tare.

Da deam deamu’ nainte, de mîini sau de poimîine,

Sau poate mai pe urmă… Am s’ văd, deam cum şi cînd. 

Am s’ ma apuc de carte, ca să-ni cîştig de pîine,

Că de băut mai esti, da de mîncat o p__ă,

Şi tre’ să îmbl’ flămînd.

Vine, vine primăvara…

Azi priveam ştirile la unul din posturile tv online de la noi din Moldova, şi dau peste un material, efectuat intuiesc eu, într-o grădiniţă de copii… Simpatic. Chiar m-am amuzat, foarte haioşi. Erau întrebaţi despre primăvară şi de ce le place, despre baba Odochia şi alte întrebări…

Cineva spunea că personal văzuse într-un parc casa babei Hîrca, altul că nu crede  în baba Odochia, dar că trebuie să vină la ei matineu, o copiliţă că a văzut mai înainte la un matineu baba, care era adevărată. Unul mai impulsiv ştie despre primăvară doar un singur lucru: că atunci (primăvara) este ziua lui, şi e leu după horoscop. Reporterul îl corectează – eşti berbec! Răspuns extraordinar – nu, sînt cal. Pe cineva întreabă cum vine primăvara? Răspuns: vine foarte invizibil. După asta lămureşte că primăvara se trezesc toate florile, urşii, aricii şi bursucii…

O nouă înjurătură: Du”Timpul”(ă)!!!

Citeam, mai ieri-alaltăieri, un ziar ce se crede a fi unul din cele mai independente ziare din Rep of Moldova. Adică, citeam? Răsfoiam paginile în căutarea a ceva bun de analiză, pentru facultate. Că, cine ca cine, doar numai nu lectorii înţeleg că studenţilor li-e greaţă de toată prostituţia presei autohtone. Greaţă, care tot datorită lor o avem, pentru că însăşi ei ne-au învăţat să-o depistăm.

Şi ca să nu fiu acuzat de însăşi colegii mei pentru o viziune politică aparte, mi-am luat (pentru analiză) atît „Comunistul”, în preţ de 1 leu, cît şi „Timpul” – la preţ de 4…

Atenţie:

 Dáunilor li se acordă compensaţii pentru daune morale în dependenţă de gradul de download-are.

(RE)Daţi-mi fasolele… (part 2)

Scriam odinioară, în cadrul articolului „Daţi-mi fasolele…” despre faptul că din păcate nu mai am încredere în rectorul USM, Ghiorghe Ciocanu. Pentru că promite şi nu face, „şi de ce ne mai trebuie rector – dacă nu îşi îndeplineşte cel puţin cuvîntul, dacă nu misiunea…”

Ceva mai nou… Îl încep a crede.., de azi… la amiază.., după vizita domnului Marian Lupu.

Pentru conformitate – La data de 10 februarie 2009, Preşedintele Parlamentului Marian Lupu, a săvîrşit o întîlnire cu Senatorii Universităţii de Stat (şi de Şezut) din Moldova. Înainte de aceasta dumnealui împreună cu rectorul USM, a vizitat „Centrul pentru Studenţi cu Dizabilităţi de Vedere”, „Centrul de Educare în Matematică şi Informatică”, precum şi cantina USM, din strada Puşkin.

Şi după cum spuneam, încep să-mi recapăt încrederea după vizita d-lui Lupu… Fiind la conferinţa de evaluare a celor văzute de speaker, am avut tupeul să mă ridic în picioare şi să adresez aceeaşi întrebare ce am adresat-o şi la alegerea rectorului. Ei bine, am reformulat-o puţin, adaptînd-o la realităţile zilei şi a sunat cam aşa:

– Domnule Lupu, dvs. aţi vizitat cantina din strada Puşkin, dar ce-aţi vizitat: Edificiul?… Monumentul?… sau cantina ca atare. Pentru că noi nu avem cantină deja de vreo 9 luni, din mai anul trecut. Şi i-am început a spune despre deschiderea oficială a cantinei din data de 29 decembrie 2008 şi promisiunea de funcţionare în mod regulat deja din semestrul doi. Pentru orice eventualitate am ridicat şi întrebarea pragului defunct. Plus că i-am mai sugerat să se coboare la bufetul din subsolul blocului central, ca să poată vedea dura realitate.

Era ultima întrebare, cea care din start a fost interzisă de rector, cred că, să nu-l obosesc pe musafir scoţînd tot gunoiul din casă, dar totuşi am insitat. Am fost ascultat diplomatic, cu mici încruntări de frunte, după care rectorul s-a simţit obligat (moral) să se ridice în picioare pentru a pune punctele pe i.

A lămurit tuturor, şi în special mie, că într-adevăr cantina s-a deschis la acea dată (oficial), dar s-a deschis cu veselă împrumutată, şi din cauza neajunsurilor financiare nu este posibil să se procure altă veselă. Iar cantina se va deschide pe data de 10 martie (în exact o lună, zi de marţi – zi grea).

Iarăşi am intervenit cu un: ei bine, dar pentru a trece pragul nou, am nevoie de papuci împrumutaţi!?

Din nou îndreptăţiri şi promisiuni de a deschide acea intrare cum se încălzeşte afară.

Musafirul privea nedumerit, întrebînd despre ce prag vorbesc, iar cînd a aflat s-a îndreptăţit şi el că nu cunoaşte problema şi că intrase prin curte, nuştiu pe unde, din partea cantinei (personal nu cunosc nici o intrare pe acolo, sau poate că este, dar e secretă şi se deschide la fel, doar la ocazii speciale), dar a promis că dacă rectorul zice că cantina (cacofonie necesară) se va deschide la 10 martie, atunci se va deschide (пацан сказал – пацан сделал).

De asta şi zic: încep a-l crede, sau cred pentru că a pus cuvînt pentru el însăşi Oaspetele de Onoare, speaker-ul Marian Lupu. Şi nu că aş avea mare încredere în actuala guvernare, dar 10 martie e pînă la alegeri, iar pînă-n a cincea zi de aprilie ei vor face tot – doar să fie credibili.

Cîte ceva despre vise daltonice…

 Am văzut un vis:

Se făcea a fi o zi de primăvară, dar nu din astea cum mai avem din cînd în cînd, cu soare şi păsărele, chiar iarnă fiind, ci una întunecoasă, cu nori fumurii deasupra capului, cu vînt şi ploi ciobăneşti… aşa cum se-ntîmplă doar toamna şi în Moldova.

De unde pîn’ unde, am ajuns la Piaţa Centrală… Eu rar merg pe-acolo, doar cu treburi foarte serioase – cînd am nevoie de cartofi „mai ieftini la preţ, dar mai puţini în chil” sau alte necesităţi general-umane, …dar atunci, cu tot respectul faţă de persoana mea – mă plimbam printre rînduri, de parcă ar fi fost un om între ai săi, ţin minte priveam la mesele supraîncărcate, fără să fi dorit să cumpăr ceva…

Eram la compartimentul de produse agricole, compartimentul aromelor şi putorilor, acolo unde cu mulţi ani în urmă s-a născut „Parfumerul”…

Nuştiu cum s-a făcut, dar brusc tot spaţiul meu intim, care-l mai aveam la mine, a fost distruns de-un hamal ce ducea ceva pe-un cărucior. Lovitura a fost atît de dură, încît pierzîndu-mi pentru o fracţiune de secundă echilibrul, intrasem cu capul şi corpul într-un butoi mare de murături…

De-aici începe o altă lume… Străbătînd cu capul o floare albă de la suprafaţa vasului, gust dintr-un lichid sărat şi mult-prea condimentat cu gust şi făr’ de el de diferite buruieni, îmi înecă cavitatea nazală mirosul de moare îmbibat cu usturoi, mărar, ţelină, hrean, şi alte plante din grădina gospodarului…

Prin moarea tulbure şi lipicioasă, care se întindea asemeni caşcavalului topit, pentru că se vede, nu fusese – să-i zic moldoveneşte – petrocită, se vedeau foarte vag nişte legume balsamate… murate, dar paradoxal – vii. Cel puţin ce creeau impresia de mişcare. Încordîndu-mi puţin pupila, am văzut – erau roşii.

Toate pluteau, nici una nu avea răgaz, fiindcă era sfîrşit de iarnă, iar primăvara, după cum se ştie, cine nu se vinde – se aruncă la urnă, fiindcă se strică de tot moarea, iar ţinînd cont că moarea şi leguma ceea depind una de alta şi frăţesc nu de-o zi două, ci deja de ani vreo patru – atunci îţi dai seama, cîtă agitaţie există între concurente.

Vrînd-nevrînd, văd cum o nătăfleaţă puţin mai verde ca surata ei roşie o tot împinge la fund, iar una mai roşcată o acuză pe galbenă de tentativă de înec…

Dar să vorbim despre culori, chiar ma mirat paleta, o gamă viu-colorată începînd cu roşii roşii (tautologie necesară) şi finisînd cu roşii albastre (paradox, la fel necesar).

Ei şi normal. Dacă tot sînt roşii – să fie şi de culoare roşie – ele şi prevalează. Li-e-n cot de roşiile mai puţin fericite ce reprezintă alte culori, de moarea ce-o tulbură şi de toate celelalte, au acoperit gura butoiului cu roşeaţa lor şi încearcă de bagă mîina să alegi altă culoare… Te muşcă, nu alta!

Un pic mai puţine sînt roşiile portocalii, dar care se ascund printre cele roşii, astfel că formează un tot întreg. Fac o treaba comună, se aburcă cum pot, dar au un scop definit. Îi mai împroaşcă pe ceilalţi cu propriii lor sîmburi, se fac mai uşoare şi urcă mai la suprafaţă. Asta da fizică!

După ele vin galbenele – cărora unul le-ar spune că sunt roşii necoapte, iar alţii că aşa li-e feleşagul – de asta şi se ceartă des. Dar au ele o nătăfleaţă călită de timp, una ce a trecut în butoi, dintr-un gavanos mai vechi în care se stricase moarea, iar de ea îi păruse rău avarului de vînzător şi o trecuse în butoi – doar ea, nătăfleaţa, îi ţine împreună.

Mai trece un pic şi văd cele mai tinere, libere şi verzi roşii din lume, energice pînă la spasme. Pe doagele dinăuntrul butoiului unde dai numai reprezentanţi de-ai lor – tineri şi verzi pînă la prostie, dar al lor sînt. Sar cu petiţii, în urma oricărei tulburări de-a roşiilor roşii sau a altor roşii – ia măi, invidioase mai sînt!

Şi ultimele, dar nu cele din urmă, se fac a fi roşiile paradoxal-albastre, care nici nu se ştie ce-i cu viaţa lor… Sau că prea le-a stropit cu piatră vinătă să scape de paraziţi, şi acum aşa şi li se trage albăstreala, sau că gustul şi consistenţa morii le-a facut roşii mutante, sau nu mai ştiu ce… În fine sînt albastre, dar bine-educate, îşi ştiu locul, plus că se mai zvoneşte că mai e pe aproape un gavanos, tot cu roşii, la fel de mai multe culori, dar însă unde ele sînt legea. Doar că butoiu’ ista îi din lemn şi-i mare, da’ ulcioraşu’ cela îi din lut românesc, adus din Basarabia şi-i mic.

M-am trezit brusc. Încercam să caut sensuri ale visului meu, dar nu găseam. Nici o carte de tălmăcire a viselor, nici o enciclopedie nu-mi putea da răspuns la cele văzute anterior. Poate că o deplasare la piaţă mi-ar da un răspuns? Am mers acolo…

Aici şi a ajuns la mine… Mă aflam în mediul politic moldovensc!!!

Unde eu sînt cumpărător, unde aleg una şi mi se bagă alta, unde sunt prea daltonic să diferenţiez harbuzul roşu de cel roz, fiindcă-i văd doar coaja verde. Unde sînt prea naiv şi cred din spuse, unde nu cer probe de calitate şi bonul de casă…

P.S.: Visul e un produs al imaginaţiei, restul e adevăr…

Frînturi Ciorane…

Patima de a dispărea, de a nu lăsa nici o urmă e străină oricui ţine la numele şi la opera sa, şi, cu atît mai mult, oricui visează la un nume sau o operă, pe scurt veleitarului: care, dacă se-ncăpăţînează să se mîntuiască, nu va izbuti, în cel mai bun caz, decît să se-mpotmolească în nirvana.

Invidiosul nu-ţi iartă nimic, îţi invidiază pînă şi înfrîngerile, pînă şi ruşinile.

Optimismul este un aspect degradant al spiritului, fiindcă nu pleacă din febră, din înălţimi şi ameţeli.

După anume nopţi, ar trebui să-ţi schimbi numele căci nu mai eşti acelaşi.

Drama Germaniei este că n-a avut un Montaigne, ce noroc pentru Franţa că a-nceput cu un sceptic!

Scîrbit de naţiuni, mă-ntorc spre Mongolia, unde trebuie să fie bine, unde există mai mulţi cai decît oameni, unde yahoo-ul n-a biruit încă.

Atîta am vorbit de rău viaţa, încît dorind săi fac dreptate în sfîrşit, nu mai nimeresc nici un cuvînt care să nu sune fals.

Vorbirea şi tăcerea. Te simţi mai în siguranţă lîngă un nebun care vorbeşte, decît lîngă un nebun care nu poate deschide gura.

Femeia este muzică rătăcită în carne.

Muzica este tot minus lumea.

Muzica este timp sonor.

Cine n-a murit tînăr merită să moară.

P.S.: Personal de la mine: „Dac-aş fi murit tînăr, înainte de-al fi citit pe Cioran, avea să fi trăit aiurea, fără nici un rost…   Îl urăsc prin cinismul lui, prin el am poftă de viaţă…”

Fenomene şi idei (sau despre odnoklassniki)

Mergeam alaltăieri, zi de Duminică, spre mătuşa-mea, sora mamei, şi deodată mi-a luminat faţa o idee, sau mai bine-zis o întrebare, retorică de felul ei, dar care totuşi necesita răspuns. Să admitem: o femeie, de vîrsta a treia, vreo 80 de ani să zicem, este una ce nu se supune standartelor, se consideră tînără, păi şi normal, ca orice tînăr îşi creează un cont (adresă) pe www.odnoklassniki.ru.

Ea are în lista ei prieteni (druzya), printre care eşti şi tu… Ok! Nu ştiu, e din lista celor ce te-au ţinut la grădiniţă pe oală… V-aţi găsit după adresa oalei, sorry grădiniţei, v-aţi adus aminte de „substanţa cenuşie” ce se vărsa în oală, şi pînă la urmă prieteniţi.